Autenticitate

Desemnând valoarea de adevăr a unei expresii, idei sau structuri, autenticitatea se bucură de o varietate de sensuri în calitate de concept. Printre acestea, Adrian Marino distinge unul etic, originar, impus de Montaigne, accepţiuni obiective provenite din etimologia termenului (gr. authenticos, care face autoritate, genuin, original), un sens filosofic, implicând esenţa, alături de unul artistic, unde autenticul exprimă însuşi specificul artei, utilizat pentru prima oară la noi de Tudor Arghezi, şi de unul formal, opus artificialităţii şi literaturizării (Marino 1973, 160−176). În sfera gândirii literare româneşti, conceptul este pus în circulaţie de Camil Petrescu şi preluat, cu schimbări semnificative, de scriitorii trăirişti, în frunte cu Mircea Eliade. În ambele cazuri  este vorba de un dublu discurs, literar şi filosofic, ce vizează sincronizarea culturii române cu cea occidentală, precum şi situarea literaturii într-o relaţie fecundă cu alte discipline. „Noua structură” de tip proustian propusă de Camil Petrescu reprezintă o reacţie împotriva materialismului şi a pozitivismului dominante în secolul al XIX-lea şi o valorificare în plan literar a intuiţionismului lui Bergson şi a fenomenologiei lui Husserl, ce acordă subiectului rolul privilegiat în cunoaştere. Mitul scriitorului omniscient  este, astfel, abolit în favoarea sondajului interior, a concretului privit ca fapt de conştiinţă. Unica obiectivitate autentică ar rezida în expresia personală, fără pretenţie de adevăr general, a perspectivei subiective: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... /.../ Din mine însumi, eu nu pot ieşi... /.../ Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...” (Petrescu 1936, 50−51). Preocuparea pentru stilul frumos sau, în termenul consacrat de Camil Petrescu, calofilismul, specific junimismului, vine în chip firesc în contradicţie cu imperativul autenticităţii: „Un scriitor e un om care exprimă în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie” (Petrescu 1946, 11). Această accepţiune a scrisului „autenticist” va face carieră prin proliferarea în epocă a aşa-numitei „literaturi de frontieră” şi în speţă a jurnalului intim. Pe baza unei posibile distincţii între „autentism” şi „ficţionism”, ca moduri estetice de sine stătătoare, cel dintâi ar cuprinde întreaga proză nonfictivă, precum reportajul, ziaristica, publicistica, oratoria, eseul şi, la limită, chiar critica literară (Nicorovici 1984). Deja Camil Petrescu observă însă că autenticitatea devine cu rapiditate o formulă greşit răstălmăcită prin simpla sa asimilare cu jurnalul şi cu povestirea la persoana întâi, când, în realitate, aceasta presupune în mod necesar substanţialitatea, în sensul filosofic al conceptului, utilizat în lucrarea Doctrina substanţei. În viziunea scriitorului, autenticitatea implică, atât în roman, cât şi în teatru, „o vedere dincolo de materialitatea faptului şi în adâncuri”, o intuiţie a substanţialităţii congenială cu însuşi actul de creaţie (Petrescu 1947, 174). Scriitor-filosof, Camil Petrescu caută în literatură idei, semnificaţii transcendentale, esenţa concretului revelabilă prin intuiţia substanţială, şi nu simpla înregistrare fotografică a faptului imediat. Literatura şi actul artistic în genere reprezintă experienţe ale cunoaşterii, documente ale individualului semnificativ cu valoare de universalitate. Preeminenţa spiritualităţii asupra experienţei ca atare este, de altfel, şi premisa scriitorilor trăirişti conduşi de Mircea Eliade. Promotor, la rândul său, al esteticii autenticităţii, acesta pledează în teoriile sale pe marginea romanului pentru o cât mai largă cuprindere a tuturor aspectelor concretului, într-o perspectivă eminamente subiectivă şi într-un stil lipsit de orice prejudecăţi formale. Creaţia artistică, asemenea celei filosofice, nu-ţi cere decât „să fii tu însuţi, să surprinzi perfect şi total viziunea ta lăuntrică, să exprimi desăvârşit experienţa ta, trăirea ta” (Eliade 1934, 175). Valoarea de universalitate şi de adevăr a unui asemenea tip de discurs literar ar consta tocmai în autenticitatea demersului subiectiv: „Cu cât eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu atât eşti mai puţin personal, cu atât exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală” (Eliade 1934, 177). Dacă, din nou, înregistrarea „autentică” a trăirilor şi a experienţelor ar putea fi considerată o manifestare a unei mentalităţi pozitiviste, empirice, întemeiate pe „tirania” documentelor şi a verificărilor experimentale, Mircea Eliade îşi precizează limpede opţiunea: documentul importă numai în măsura în care participă la real, iar realul, în calitatea sa de esenţă a lucrurilor, nu se confundă cu perceptibilul: „Departe de a trăda o atitudine antimetafizică, „autenticitatea” exprimă o puternică sete ontologică, de cunoaştere a realului” (Eliade 1939, 152). Un mod „autentic” al expresiei artistice rămâne totuşi jurnalul, atât pentru Mircea Eliade, care-şi subintitulează discursul autobiografic din Şantier „roman indirect”, cât şi pentru alţi adepţi ai esteticii autentiste, precum Eugène Ionesco, Mihail Sebastian sau Octav Şuluţiu, mai mult sau mai puţin influenţaţi de André Gide, principalul promotor al autenticităţii în literatura europeană. Dacă la Camil Petrescu conceptul se înscrie în teoria romanului modernist de analiză psihologică reprezentat de Hortensia Papadat-Bengescu sau Anton Holban, literatura „experienţialiştilor”, asimilată de G. Călinescu filosofiei „neliniştii” şi a „aventurii” (Călinescu 1982, 947), este îndeobşte o literatură de idei, unde autenticitatea implică problematizare şi teoretizare. Într-o analiză relativ recentă a conceptului, Dumitru Micu include printre manifestările sale literare şi antiliteratura promovată de dadaişti şi de suprarealişti, romanul condiţiei umane al lui André Malraux sau Jean-Paul Sartre, noul roman reprezentat de Samuel Beckett, Nathalie Sarraute, Michel Butor sau Alain Robbe-Grillet, iar într-o accepţiune mai largă, întreaga proză românească de analiză din perioada postbelică, desigur, în formule literare deosebite de cele consacrate în perioada interbelică (Micu 1994). Printr-o extindere a viziunii de ansamblu, „noul autenticism” poate fi atribuit literaturii postmoderne în genere (Lefter 2012), confirmând o dată în plus definiţia formulată de Adrian Marino, aceea de „concept elastic, suplu, comod, plin de echivoc şi ambiguitate, format din aluviuni succesive” (Marino 1973, 160).

Bibliografie:

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Minerva, 1982; Dicţionar de termeni literari (coord. Al. Săndulescu), Bucureşti, Editura Academiei, 1976; Eliade, Mircea, Fragmentarium, Bucureşti, Vremea, 1939; Eliade, Mircea, Oceanografie, Bucureşti, Cultura poporului, 1934; Eliade, Mircea, Şantier, Bucureşti, Cugetarea, 1935; Explorări în trecutul şi în prezentul teoriei literare româneşti (coord. Mircea Martin), Bucureşti, Art, 2006; Lefter, Ion Bogdan, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, ed. a III-a, adăugită, Piteşti, Paralela 45, 2012; Marino, Adrian, Dicţionar de idei literare, Bucureşti, Eminescu, 1973; Micu, Dumitru, În căutarea autenticităţii, I-II, Bucureşti, Minerva, 1992; 1994; Nicorovici, Vasile, Autentismul, Cluj-Napoca, Dacia, 1984; Petrescu, Camil, Modalitatea estetică a teatrului. Principalele concepte despre reprezentaţia dramatică şi critica lor, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele „Carol II”, 1937; Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946;  Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, Bucureşti, Cultura naţională, 1936; Petrescu, Camil, Teatru, III, Bucureşti, Editura Fundaţiilor Regale, 1947.

Vezi şi existenţialism, gidianism, literatura de frontieră.

MW

© Copyright 2018, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” Cluj-Napoca