Ionic

Termen propus de Nicolae Manolescu în volumul Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc pentru a desemna cel de-al doilea model al speciei, în cadrul unui tablou tipologic şi istoric ce mai cuprinde doricul şi corinticul. Cele trei forme principale ale romanului, cu nume metaforice inspirate de Albert Thibaudet, reflectă, atât conceptual, cât şi compoziţional, momente distincte ale istoriei burgheziei. Dacă doricul reprezintă socialitatea triumfătoare, în consens cu idealurile unei epoci încrezătoare în noile valori, ionicul marchează un moment de declin. Romanului tradiţional realist-social din cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea îi ia locul cel de analiză psihologică, în formula îmbrăţişată de Marcel Proust. Atât psihologismul, cât şi intelectualismul prelungit prin André Gide, Giovanni Papini sau Aldous Huxley exprimă „o vârstă individualistă şi aristocratică” a romanului, ce aşază acum „revelaţiile interiorităţii mai presus de satisfacţiile acţiunii” (Manolescu 1991, I, 38) şi capriciile trăirii deasupra valorilor supraindividuale, preeminente în modelul doric. Pe măsură ce subiectivitatea ia locul obiectivităţii, analiza şi confesia tind a se substitui creaţiei propriu-zise în sfera evenimenţialului. Personajul nu mai este un caracter şi nu mai urmăreşte să se integreze într-o lume omogenă, guvernată de legi implacabile, ci un contemplativ solitar ce caută a reduce lumea la dimensiunile propriului eu. Noul raport, dintre exterioritatea resimţită acum limitativ, opresiv, şi interioritatea în plină expansiune, se traduce, în plan naratologic, printr-o răsturnare semnificativă a vechii relaţii dintre autor şi personaj. Omniscient şi omnipotent în ipostaza dorică, cel dintâi este înlocuit pe tăcute de un narator situat de partea personajelor, ca simplu reflector al unei lumi subiective, inevitabil relative şi fragmentare. Imperativului obiectivităţii i se substituie cel al autenticităţii, formei închise a ficţiunii epice – aceea deschisă a mărturisirii, iar ordinii logico-cronologice stricte  − o temporalitate fluidă, supusă unicului principiu al incertitudinii. În literatura română, noua estetică a romanului începe să-şi facă simţită prezenţa spre 1930, pentru a se impune abia în următorul deceniu, odată cu proza Hortensiei Papadat-Bengescu, nu fără imixtiunea multor procedee ale doricului, aflat încă în plin apogeu. De altfel, analiza psihologică, departe de a fi apanajul exclusiv al ionicului, era deja prezentă în romane dorice realiste, precum Pădurea spânzuraţilor al lui Liviu Rebreanu. Acum însă perspectiva este sensibil schimbată. Naratorul omniscient şi impersonal dispare în favoarea unei pluralităţi de voci narative, ce reflectă subiectiv nu conştiinţa morală a personajului confruntată cu valorile colectivităţii, ci sufletul  animat de mobiluri interne. Prin Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu şi Anton Holban, vechea ierarhie a evenimentelor exterioare îşi pierde treptat ponderea. În virtutea noii estetici a autenticităţii elaborate de Camil Petrescu, faptul banal, cotidian uzurpă dominaţia semnificativului, spulberând concomitent orice determinism. De la autorul Ultimei nopţi de dragoste la cel al Ioanei, apoi la Max Blecher, romanul se transformă dintr-un document al epocii într-unul aproape exclusiv al interiorităţii. O evidentă criză istorică şi filosofică, programatic exprimată în poetica romanului camilpetrescian, se află la temeiul acestei subiectivizări a viziunii: renunţând la iluzia cunoaşterii absolute, romancierul ionic se situează de partea individualismului radical, opus oricărei instanţe totalizante, constrângătoare. Altfel spus, alege partea omului, în detrimentul celei divine. O anumită oboseală de ficţiune se resimte şi la nivelul structurii. Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, Adela lui Gabaret Ibrăileanu sau romanele lui Anton Holban preferă jurnalul intim expunerii obiective, cu toate consecinţele ce decurg de aici: fragmentarismul, relativizarea procedeelor epice, estomparea evenimenţialului în favoarea fenomenalităţii subiective. În timp ce la Camil Petrescu faptele de conştiinţă păstrează încă o legătură strânsă cu cele sociale, la Anton Holban, „cel mai proustian dintre romancierii noştri” (Manolescu 1991, II, 187), lumea exterioară devine aproape cu desăvârşire absentă. Astfel apar în roman tehnicile sondării subconştientului, ale fluxului de conştinţă, specifice romanului ionic „al trăirii” ilustrat de Mircea Eliade în Întoarcerea din rai, de Ion Biberi în Proces sau de Constantin Fântâneru în Interior. Spre deosebire de ionicul „artistic” din proza Hortensiei Papadat-Bengescu, a lui Camil Petrescu sau a lui Anton Holban, care explorează straturile superioare ale conştiinţei din perspectiva unui narator inteligent şi lucid, el însuşi preocupat adesea de actul artistic, ionicul trăirii pune accentul pe veridicitatea faptului interior brut, renunţând la procedeele analizei clasice. Mai apropiat de gidism decât de proustianism, Mircea Eliade formulează însă o concepţie diferită de cea a romanului de la apogeul ionicului, în sensul depăşirii psihologismului în direcţia metafizicului, prin redescoperirea supraindividualităţii mitice. Prevalenţa romanului filosofic sau existenţial asupra celui social- psihologic marchează, de altfel, şi trecerea de la formula ionicului la cea a corinticului. După o temporară revenire artificială la procedeele doricului în epoca dogmatică a realismului-socialist, romanul românesc se întoarce, în deceniul al şaptelea, la tradiţia ionică prin creaţia lui Alexandru Ivasiuc. Acum însă, romanescul ideii prevalează asupra celui psihologic, pe o filieră eliadescă, distinctă de proza analitică propriu-zisă. Cu romanul Vestibul, suntem în  perioada de declin al ionicului, în vecinătatea concepţiei moderne a lui André Malraux sau Albert Camus, unde psihologismului i se substituie studiul condiţiei umane, iar odată cu Racul – în plină tradiţie corintică de tipul ficţiunii lui Franz Kafka, Robert Musil sau Hermann Hesse, unde atât socialul, cât şi psihologicul rămân simple suporturi pentru idee.

Bibliografie:

Manolescu,Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, I−III,  Bucureşti, Minerva, 1980−1983; ed. a doua, revăzută şi adăugită, I−III, Bucureşti, Eminescu, 1991; Bucureşti, 100+1 Gramar, 1998; 2000; 2003; 2005; 2006.

Vezi şi autenticitate, corintic, doric, gidianism, proustianism.

MW

© Copyright 2018, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” Cluj-Napoca