Lecturi infidele

Concept lansat de criticul Nicolae Manolescu într-o serie de articole din perioada liberalizării, reflectând autonomia interpretului față de prescripțiile ideologice. Textul care a lansat formula, Posibilitatea criticii, apărut în revista „Luceafărul” în 1965, este revizuit și  preluat ca „pseudopostfață” a volumului Lecturi infidele (1966). Prin sinteza unor sugestii preluate din critica lui G. Călinescu, Jean Paul Sartre sau Gaëtan Picon, articolul menționat devine un adevărat manifest critic. Dacă de la autorul Principiilor de estetică N. Manolescu preia ideea criticii creatoare și reticența față de abordările extrinseci ale literarului, Sartre îi furnizează modelul lecturii ca proces deschis, în care libertatea de „a inventa opera” îi aparţine cititorului: „opera «există» cu adevărat în structurile ei latente, care trebuiesc descoperite sau (...) create” (Manolescu 1965). Conceptul de „lecturi infidele” exprima, în maniera lui Gaëtan Picon sau Maurice Blanchot (la care autorul trimite în mod direct), imposibilitatea de a reduce opera literară la un sens conştient, fie că e vorba de intenţionalitatea autorului, de aşteptările cititorului sau de codurile istoriei literare. Prin afirmația că „o operă nu este neapărat ceea ce vrea autorul ei” sau că „o operă nu este întotdeauna ceea ce aşteptăm de la ea” (Manolescu 1966, 183), criticul elimină orice urmă de determinism din actul lecturii, privind interpretarea drept întâlnirea irepetabilă a criticului cu opera, o experienţă ce transformă atât obiectul, cât mai ales subiectul. Datorită potențialului subversiv la adresa metodei realismului socialist, „lecturile infidele” devin cea mai discutată sintagmă critică a perioadei. Cei doi termeni ai expresiei reflectă, prin semnificaţia lor autonomă, câteva dintre dezideratele liberalizării, contribuind la instaurarea principiului autonomiei esteticului. Noțiunea de „infidelitate” propune un tip de raportare opus supunerii la norme, reguli sau directive oficiale. La rândul lui, termenul de „lectură” intră în opoziţie cu accepțiunea realist socialistă asupra criticii. Prin aluzia la dimensiunea intimă a interpretării şi la ocolirea misiunii sociale cu care era învestit actul critic în marxism-leninism, el ilustrează contractul voluntar dintre două individualităţi libere – autor şi cititor.  Potențialul inovator al sintagmei iese la suprafață într-o dezbatere amplă din „Gazeta literară” a anului 1966, când ea contribuie la divizarea criticii românești postbelice în două tabere: cea liberalizatoare, care adoptă premisele polisemantismului operei și al libertății interpretului – Matei Călinescu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu –, respectiv cea dogmatică,  interesată de conservarea principiilor ideologice: Aurel Martin, Cornel Regman. Conceptul manolescian e supus de cei din urmă pastișei sau deformărilor ridiculizante, prin resemantizarea lui ca „lectură fidelă” (Grigurcu 1966) sau „critică adulterină” (Regman 1966).
Dincolo de îndelung disputatul manifest, volumul cu același nume reflectă capacitatea criticului de a revizui imaginea unor autori tradiționali. Criticul se apleacă asupra unor aspecte mai puțin frecventate de istoria literară, precum nuvelistica lui Duiliu Zamfirescu sau Liviu Rebreanu, eseistica lui Ion Pillat, scrierile polemice ale lui Titu Maiorescu. Prin ocultarea problematicilor realismului socialist sau ale istoriografiei pozitiviste în favoarea unor teme critice personale, Lecturile infidele reprezentau prima abordare într-un volum a unor tematici indiferente la contextul ideologic: natura maliţioasă sau jovială a ironiei lui Ion Creangă, contribuția jocurilor de perspectivă narativă la reușita romanului Cartea nunţii sau capacitatea eului bacovian de a „se juca pe sine spre a se disimula, sau pentru a se exprima” (Manolescu 1966, 85). Vitalitatea ideii manolesciene este vizibilă și în ambiţia monografiilor din primii ani ai liberalizării de a aduce la suprafaţă feţele necunoscute ale scriitorilor, în opoziție față de interpretările consacrate de tradiția critică. Ion Negoițescu încearcă să edifice imaginea „unui alt Eminescu” (Poezia lui Eminescu, 1968), în timp ce monografiile lui Lucian Raicu (Liviu Rebreanu, 1967), sau Mihail Petroveanu (George Bacovia, 1969) sunt preocupate de a descoperi structurile latente ale creației autorilor interbelici.

Bibliografie:

Blanchot, Maurice, Spaţiul literar, traducere şi prefaţă de Irina Mavrodin, București, Univers, 1980; Călinescu, G., Principii de estetică, ediţie îngrijită şi prefaţată de Al. Piru, Craiova, Scrisul românesc, 1974; Cotruș, Ovidiu, Despre fidelitatea şi infidelitatea criticii, în „Familia”, nr. 10, 1966; Goldiș, Alex, Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, București, Cartea românească, 2011; Grigurcu, Gheorghe, Despre „Lecturi infidele”, în „Familia”, nr. 8, 1966; Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, București,Editura pentru literatură, 1966; Idem, Posibilitatea criticii, în „Luceafărul”, nr. 32, 1965; Picon, Gaëtan, L’écrivain et son ombre. Introduction a une esthétique de la littérature, Gallimard, 1953; Regman, Cornel, Nicolae Manolescu, „Lecturi infidele”, în „Tomis”, nr. 1, 1966. Sartre, Jean-Paul, Qu’ est-ce que la littérature?, Paris, Gallimard, 1948.

Vezi și: autonomia esteticuluișaizecism;

AG

© Copyright 2018, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” Cluj-Napoca