Romanul „obsedantului deceniu”

Specie a romanului politic, apărută în România în perioada liberalizării ceaușiste, prin intermediul căreia prozatorii condamnă excesele ideologice ale stalinismului. Fără a fi numit ca atare în afara spațiului românesc, romanul obsedantului deceniu se naște în contextul dezghețului ideologic al culturilor aflate sub influență sovietică. Denunțarea de către Hrușciov a ororilor regimului stalinist în cadrul Congresului din februarie 1956 creează premisele pentru condamnarea sa inclusiv în sfera mai largă a culturii.

La nivelul expresiei, el se opune construcției monolitice a poeticii staliniste, profitând de democratizarea punctelor de vedere. În cultura sovietică, diseminarea vocilor narative ca prim pas al diseminării mesajului politic se realizează prin apelul la dialogismul și polifonia bahtiniene, în urma reeditării Problemei poeticii lui Dostoievski în 1963. La nivelul conținutului, își are originea în „strategia de distanțare” (Lossef 1984, 32) specifică romanului dezghețului: pentru a evita pe cât posibil ideologia marxist-leninistă, scriitorii își plasează universul imaginar în timpuri sau în geografii îndepărtate. Printre primele exemple în acest sens sunt de regăsit în literatura poloneză. În Întunericul acoperă pământul  (1957), Jerzy Andrzejewski trimite la politica stalinismului prin plasarea lumii ficționale în perioada inchiziției spaniole. În literatura sovietică, prozatori precum Iurii Dombrovskii, Vladimir Dudintsev, Vasilii Grossman sau Anatolii Rybakov insistă asupra defectelor fostului regim, trimițând aluziv la stări de fapt contemporane. Probabil cel mai cunoscut roman al formulei este Gluma lui Milan Kundera (1967): narațiunea polifonică, construită prin unificarea a patru puncte de vedere, rememorează drama unor personaje care suferă din cauza represiunilor politice ale anilor ʾ50.

În context românesc, prima ocurență a sintagmei are loc în 1970, în cadrul rubricii „Marin Preda răspunde la o întrebare”, inițiate de Adrian Păunescu în revista „Luceafărul”. Fără a furniza o definiție propriu-zisă și fără a nota cristalizarea unei noi specii romanești, prozatorul vizează o accepțiune de ordin tematic, legată de semnalarea obsesiei scriitorilor contemporani pentru evenimentele politice ale deceniului anterior. Cea mai consistentă dezbatere teoretică, menită să ateste amplitudinea formulei, are loc în 1983. Într-un număr special din „Caiete critice” se remarcă atât potențialul subversiv, ca „formă a literaturii esopice” (Crohmălniceanu 1983) sau modalitate de „defulare colectivă” (Ștefănescu 1983), cât și pericolul alunecării sale în manieră: „un malaxor estetic” (Crăciun 1983).

În cadrul acestor discuții se fixează și rețetarul tematic și formal al genului: romanul obsedantului deceniu se caracterizează printr-o permanentă alternare de planuri între prezent și trecutul stalinist – dimensiuni privite de regulă antagonic. Eroul e un fost activist care se reeducă în lumina noilor precepte ale destalinizării. Când nu demarează el însuși o investigație a întunecatului regim, personajul central devine obiect al acesteia. Eroul derulează, etapă cu etapă, procesul „dez-lămuririi”, opus  edificării „omului nou”: din comunist convins, gata să sacrifice vieți și nuanțe de dragul doctrinei, el devine un personaj ezitant, reflexiv, complex. Deși seria de reevaluări morale ale anilor ʾ50 debutează odată cu Moromeții II (1967) al lui Marin Preda, narațiune polifonică a chestiunii colectivizării, cele mai semnificative romane scrise după rețetar aparțin lui Alexandru Ivasiuc (Interval, 1968; Cunoaștere de noapte, 1969; Păsările, 1970), Augustin Buzura (Fețele tăcerii, 1974) sau Constantin Țoiu (Galeria cu viță sălbatică, 1976). S-au ilustrat, de altfel, în această formulă, majoritatea prozatorilor generației ʾ60: D. R. Popescu, Sorin Titel, George Bălăiță, Al. Simion, Paul Anghel, Platon Pardău, Vasile Băran, Corneliu Ștefanache etc. Specificul ei constă în amestecul dintre dezvăluirile menite să restabilească adevărul politic al anilor ʾ50 și falsificările menite să protejeze opera de cenzură.

Ambiguitatea dintre subversivitate și conformism, înscrisă în formula romanului obsedantului deceniu, constituie subiectul unor precizări teoretice suplimentare: Monica Lovinescu postulează „irealismul” (Lovinescu 2014, 352) narațiunii politice recente, atrăgând atenția asupra reversului falsificator al romanelor îndrăznețe, unde crimele regimului stalinist sunt denunțate doar pe jumătate. Cel mai iubit dintre pământeni (1980) poate fi considerat cel mai mai subversiv roman al speciei, întrucât îi epuizează posibilitățile formale – critica sistemului se face la persoana I, necorectată de omnisciența auctorială – și tematice: romanul e o monografie fățișă a ororilor ideologice ale deceniului stalinist. Inflația și manierizarea speciei e semnalată de scriitorii generației ʾ80, care resping romanul politic în favoarea unei poetici textualiste și micro-realiste inspirate de Noul roman francez. După 1990, formula dispare, întrucât ficțiunile plasate în deceniul stalinist – Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici (2011) și Ploile amare de Alexandru Vlad (2011) – renunță la stilul aluziv și la structura antagonică în favoarea mărturiei directe și plurivalente.

Bibliografie:

Clark, Katerina, The Soviet Novel. History as Ritual, Chicago, London, The University of Chicago Press, 1981; Crăciun, Gheorghe, [Romanul românesc de azi], în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1983; Crohmălniceanu,  Ov. S., [Romanul românesc de azi], în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1983; Komaromi, Ann, Uncensored. Samizdat Novels and the Quest for Autonomy in Soviet Dissidence, Evenstone, Illinois, Northwestern University Press, 2015; Loseff, Lev, On the Beneficence of Censorship. Aesopian Language in Modern Russian Literature, München, Verlag Otto Sagner in Kommission, 1984; Lovinescu, Monica, O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960 – 2000, București, Humanitas, 2014; Negrici, Eugen, Literatura română sub comunismProza, ed. a II-a, București, Editura Fundației Pro, 2006; Preda, Marin, Obsedantul deceniu, în „Luceafărul”, nr. 24 (424), 1970. Ștefănescu, Alex., [Romanul românesc de azi], în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1983; Tighe, Carl, The Politics of Literature. Poland 1945–1989, Cardiff, University of Wales Press, 1999.

Vezi și: dezgheț ideologic, discurs oblic, literatură subversivă, șaizecism;

AG

© Copyright 2018, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” Cluj-Napoca